O să spunem că aceasta este povestea Ancăi, deși nu acesta este numele copilului, dar vrem să păstrăm confidențialitatea. Este singurul element al poveștii pe care îl schimbăm, celelalte trebuie luate și simțite cuvânt cu cuvânt. Va fi greu de simțit, că nu e ușor de dus durerea surdă a neputinței.

Anca s-a născut în anul 1996, iar mama ei a abandonat-o. Au urmat centre de plasament, patru la număr, pe aici Anca și-a petrecut ceea ce generic se numește copilărie. Ea și-a petrecut amărăciunea de a fi altfel. Percepută altfel, căci Anca e asemeni nouă: carne, oase, suflet. O deosebește o încadrare: grad de handicap mental grav. O deosebește de o majoritate, dar nu și de cei mulți asemeni ei: copii pe care nimeni nu îi dorea.

Trai între pereți

Viața acestor copiii se desfășura între pereții unor saloane asemănătoare celor din spital, fără vreun acces la programe de recuperare. Personalul era puțin, nepregătit. Copiii mulți și nepregătiți să se descurce. Raportul e tare nefericit, iar rezultatul sumbru. Uneori, personalul reușea doar să îi hrănească și să îi schimbe. Aceasta era o normalitate, a celor închiși. Nu doar între pereții saloanelor, ci într-o lume a lor, care își avea un spațiu de desfășurare, asemeni celui fizic, atât de limitat!

Mamă nu este cea care te naște, ci poate fi cea care te ia în plasament

Proiectul de Dezinstituționalizare a copiilor cu handicap sever finanțat de SERA România și inițiat de organizația noastră, începând cu luna aprilie 2002, a însemnat pentru Anca plasarea într-o familie de plasament din Galați, familie care a fost selectată de personalul nostru. E o misiune grea, familia pe care o selectezi trebuie să aibă un anumit profil. La modul general, trebuie să aibă profilul unor oameni iubitori. Ceea ce s-au și dovedit a fi. Așa se explică progresele Ancăi.

Când a fost luată din centru, Anca nu avea autonomie, nu mânca, nu se îmbrăca singură, nu știa să folosească toaleta, avea tulburări severe de comportament, nu vorbea și nu interacționa cu persoanele din jur.


Sprijinul și implicarea mamei acasă nu ar fi fost suficiente daca Anca nu ar fi început un program de recuperare educațională la grupa Healing Hands de la Centrul de Zi Iovan Iorgovan din Galați.

De la un copil lipsit de autonomie la un copil școlar

Pentru Anca, începutul la grupă a fost greu, foarte greu, însă mama i-a fost alături. Prezența fizică a acesteia a ajutat-o pe Anca să facă progrese. A ajutat-o să accepte și acest nou mediu. De la copilul care nu putea să se îmbrace singur s-a ajuns la un copil care desenează, face liniuțe, scrie cifre.

Mama a simțit că un astfel de progres merită investirea în mai mult, astfel că în septembrie 2005, doamna Ionescu a înscris-o la Școala Specială. Nici aici lucrurile nu s-au desfășurat cu ușurință: Anca nu se acomoda. Pentru mamă nu a însemnat retragerea copilului de la școală, ci a însemnat invitație deschisă de a sta cu ea la ore.

Prezența mamei ei o liniștea, îi oferea încrederea că e unde trebuie. Așa a ajuns Anca să relaționeze bine cu învățătoarea și să se acomodeze cu colectivul. Să accepte alte medii, să nu vadă în ele un pericol.

Prezent cu multă autonomie și încredere

Greu de crezut că Anca de la începutul poveștii noastre ar putea să folosească singură o periuță de dinți, ar putea să își facă patul, să se îmbrace singură. Greu de crezut, dar recomandat de a fi crezut pentru că Anca a ajuns să facă toate aceste lucruri. Și multe altele în plus. Pentru că alții au vrut pentru ea! Pentru că alții au vrut binele pentru ea! O mamă de împrumut s-a dovedit a-i fi mamă cu acte sufletești în regulă, iar profesioniștii noștri au fost luminița de la capătul unui tunel în care copilul Anca se afla, fără să își poată imagina că există și lumină. În centrele de plasament e prea puțină lumină!

Ce se întâmplă cu copii ca Anca: familia de plasament îi ajută să descopere potențialul. Lor, dar și al unei lumi altfel: cu învățare, descoperire, dar mai ales cu iubire.

Sari la conținut